LaRevista.ro Priveste lumea altfel
M-am urcat în avion și m-am cuibărit cu un vraf de cărți în brațe și muzică superbă în căști, în scaunul îngust de la geam pe care cele optzeci de zboruri cu Delta de anul trecut mi-l garantează. Zborul este timpul meu în care pot fi singur cu mine însumi, în limitele in care îmi doresc asta, așa că deschid una dintre achizițiile mirosind a cerneală proaspătă, o colecție de articole de la Harvard despre inteligența emoțională. Adorm cu cartea în mână și Stina Nordenstam în urechi, cât încă suntem pe pământ, pe Dallas Love Field (și încă o dată trebuie sa afirm cât de șocat sunt că tocmai în Texas există un aeroport care se cheamă Love Field si cât de clar îmi este cât de puțin înțeleg despre lume, dat fiind că mă surprinde așa ceva).
Mă trezesc când ne izbim cu cauciucurile de pământ. Mă uit confuz o secundă în jur, recunosc peisajul familiar și încep să râd. Normal că am adormit, șaptișpe luni am zburat trei săptămîni din patru zborul ăsta de joi, șaptișpe luni am adormit trei săptămîni din patru în scaunul ăsta, între Dallas și Atlanta, două ore scurte, doar ca sa uit de ședințele interminabile din care vin și pentru care îmi voi lasă nevasta singură în patul nostru king size lunea urmatoare. Sigur că am adormit, puterea obiceiului îngenunchează zeii greci, cum aș putea eu să-i rezist treaz?
Îmi strâng grăbit cărțile la piept, atent sa nu uit nimic în urmă și conștient de ireversibilitatea trecerii prin ușa ovală către terminalul aeroportului. Și când calc pe mocheta din Hartsfield mă lovește nostalgia în genunchi, mă înmoi și îmi dau lacrimile. Aeroportul ăsta e casa mea de lângă casă, trei ani am trecut prin el în fiecare săptămână, de măcar două ori, o dată deprimat că plec, o dată fericit că mă întorc, și acum e ultima oară când încă e al meu. Mă opresc în mijlocul oamenilor ce șiroiesc frecandu-se de mine și o sun pe nevasta-mea, singurul suflet căruia nu trebuie să îi explic de ce am ochii umezi. „Salutări din Atlanta, beibe”, îi zic pe un ton forțat vesel. „Așa-i că doare să pleci ultima oară”, râde ea ca să mă încurajeze. „Doare neașteptat de tare, beibe, credeam că sunt mai detașat de locuri și amintiri, dar uite că nu sunt, plâng ca un prost, nemișcat în mijlocul culoarului, în timp ce oameni grăbiți dau peste mine”, îi răspund trăgându-mi în același timp nasul înapoi în mine. „Lasă, beibe, că Atlanta e a noastră și o sa fie mereu cu noi”, îmi zice ea. „Așa e, așa e, e în noi și o să ne întoarcem la ea oricând o să-i simțim nevoia”, mă încurajez eu și o iau grăbit spre poartă. Și când ajung la E14 și văd scris pe monitoare cu un font dur și alb „Barcelona, at gate”, mă simt dintr-odată gata să plec.
Leaving is dying.
I fucking hate leaving.
Am fost primul la fața locului când a început proiectul, în aprilie anul trecut, am ajuns acolo înaintea tuturor ca să pregătesc ajungerea tuturor, doar eu și Jim, texanul mărunt și veșnic stresat ce îmi va fi șef și prieten, un an jumate, zi de zi, am fost acolo de la început și toți ceilalți care au venit după ne-au găsit acolo și a trebuit să le explicăm cum să ne ajute. Și eu și Jim părăsim proiectul joia asta, misiunea noastră s-a încheiat și îl lăsăm celor ce vin după noi cat de bine ne-am priceput noi să îl facem. Și poate că alții l-ar fi lăsat mai bine decât noi, dar nimeni în lumea asta nu l-ar fi mânjit cu bucăți din sufletele noastre cum l-am atins eu și Jim.
Microsoft i-a organizat lui Jim o cină festivă miercuri seară, și eu am profitat de ocazie ca sa nu zic nimic nimănui pentru că urasc despărțirile. Am băut și am mâncat și am râs și am glumit pe seama altora, și când ne-am ridicat să plecăm le-am zis că n-o sa ne mai vedem niciodată. M-am întors către Aby, development managerul proiectului, și i-am zis din inimă că nu știu cum e la ei în India și ca știu că americanii își strâng mâna, dar eu nu sunt american, eu sunt român și vreau să-l strâng în brațe. Mi-a raspuns că și indienii se strâng în brațe și că și dacă n-ar face-o, el oricum m-ar îmbrățișa. Și ne-am îmbrățișat. Am râs timid și emoționat și am strâns la piept toți oamenii lângă care am îmbătrânit un an și jumătate și mi-am dat seama că Jim a dispărut. Am fugit în parcare după el, am alergat cât de repede am putut în noapte, strigând „Jim, Jiiiim”, pana l-am prins din urmă chiar când se urca in mașină. „Jim, I won’t be in the office tomorrow so, if we are to ever hug, this is the time to hug”, i-am zis gâfâind. I-am văzut căldura înlocuind surpriza pe față când m-a luat în brațe. Ne-am desfăcut unul de celălalt ușor jenați, râzând, și mi-a zis cel mai cald compliment pe care mi-l puteam dori. „It’s been such fun working besides you, my friend”. „I’ll always be there for you, buddy, just ask and I will jump”, i-am răspuns. M-am întors către echipa mea de juniori, pe care i-am lăsat altfel decât i-am gasit, sper eu, și i-am rugat să mă ducă acasă la hotel. Și când ne-am despărțit în ușa apartamentului meu, am tras cât am putut de timp și i-am sfătuit ce să facă atunci când se vor întâlni cu nu știu ce situație și ce să facă în nu știu ce caz și tot așa, până când a devenit evident că trag de timp, și ei au inceput sa zâmbească stanjeniți. Doar că nu i-am sărutat pe frunte la despărțire, dar modul în care ne-am strâns în brațe n-a fost departe, și când am intrat pentru ultima oară în camera mea de hotel, m-am simțit atât de pustiu și singur. Înțelegeți-mă, voi toți dormeați. Am deschis laptopul din reflex si am urmărit cu ochii în lacrimi una dintre zecile de notificări ce mi-au ars roșu retina si am aterizat întâmplător într-o conversație despre semnificația artei pe care a declanșat-o un post pripit al meu. Am simțit că nu merit calitatea discuției de pe pagina mea și mi s-a umplut sufletul de voi. Uite, mi-am zis, oriunde și oricum aș fi, voi sunteți aici, mereu gata să râdeți de mine, dacă se poate, sau cu mine, dacă nu se poate, mereu aici, lângă mine. Și v-am mulțumit, pentru că nu se putea altfel, și m-am culcat fericit.
Leaving is dying.
I fucking hate leaving.
O jumătate de oră am avut în aeroportul din Atlanta, și în jumătatea asta de oră m-am dus la restaurantul meu preferat, One Flew South, și mi-am luat cel mai american burger posibil într-un fine dining, ceva cu ceapă prăjită și cu bacon prăjit si cu alte chestii prăjite, și l-am stropit cu un Terrapin IPA, o bere de Atlanta, la fel de bună ca loialul meu Four Twenty de la Sweetwater. În timp ce trag de a treia bere, mă sună cel mai bun prieten al meu islandez, șeful meu formal, care a înțeles din prima clipă ca e prea tânăr să îmi fie șef și a ales să îmi fie prieten. Și îi zic pentru ultima oară ce cred despre echipa lui și despre unde cred eu ca trebuie să acționeze imediat și îmi mulțumește, după care îmi povestește ce păstrăvi a prins în Chattahoochee River ieri și cum aproape s-a înecat pentru că a făcut wading în ape prea adânci pentru wading. Mi se rupe inima când îi recomand să își găsească un partner de pescuit, pentru că wading e periculos de unul singur, și îl aud și pe el rupt când îmi zice că da, o să își găsească un nou partener și de data asta o să aleagă pe cineva care să stea pe propriile picioare, că se cam saturase, oricum, să mă pescuiască pe mine din rău în loc sa dea după păstrăv. Râdem și îl forțez să promită că în noiembrie, când ne vom întîlni la ședința consulting managerilor, el o să își găseasca zbor prin Barcelona cu suficient layover, cât să ne permită să mergem un weekend la pescuit de crap în delta fluviului Ebru.
Și când a venit vremea să decolez, am închis telefonul și am ridicat cover-ul de pe micul meu geam și am văzut cum se desfășoară Georgia pe sub motorul imens de A330, mare cât un mic apartament japonez și suspendat de mine prin niște bare subțiri de aluminiu. Sub noi s-a desfășurat Atlanta întâi, cu downtown și midtownul ei zvelte lângă care am avut și noi cuib, după care ne-am ridicat mai sus, din ce în ce mai sus, deasupra câmpiilor netede și împădurite. Povesteam mai ieri unui junior cum în Câmpia Română era pe vremuri o mare pădure numită Codrii Vlăsiei și cum ne-am tăiat loc în ea până când am lasat-o smocuri-smocuri. Și mi-a zis colegul meu ah, deci era pe vremuri cum e Georgia acumă și, zburînd deasupra Georgiei acuma, văd Codrii Vlăsiei cum ar fi putut fi, o pădure ancestrală ce se întinde sub orizont și în care sunt decupate poieni cu case, depozite, fabrici și străzi ce mai mult încurcă multele căprioare ce au supraviețuit indienilor cherokee și creek care au vânat sub mine milenii întregi.
Lângă mine, în avion, stă un băiat prea transpirat, care și-a tras peste ochi un soi de căști cu ecrane ce-i oferă o realitate virtuală pe care o invidiez în timp ce străpungem primul plafon de nori. Și, in timp ce Georgia se pierde sub mormanele albe de bumbac de sub mine, îmi dau din nou lacrimile, tocmai la timp cât să cer stewardesei ce trece pe lângă noi, cu o voce plânsă, vin și șervețele. Și când ne ridicam miraculos deasupra întregului pământ, la zece mii de metri deasupra voastră, și abandonăm coasta plutind peste ocean, îmi vine din nou în minte aceeași întrebare: de unde au știut anticii cât de liniște este în stratosferă, cum de au intuit ei atât de bine câtă pace e în ceruri și cum orice suferință sau dramă pare aici, sus, doar un moft?
I love flying, but leaving is dying.
I fucking hate leaving.
De la un timp, mă gândesc din ce în ce mai des că mi-a ramas un numar finit de zile pe pământ. Sigur, au fost puține de la bun început, dar acuma mi se pare că mai am o mână. Și mă trezesc în fiecare dimineață obsedat de ideea că trebuie să folosesc zilele rămase cât mai bine pot, astfel încât să generez o semnificație clipelor mele. Mă simt din ce în ce mai vinovat pentru fiecare conversație pe care o pornesc pe Facebook cu cineva care nu își dorește altceva decât să mă plictisească cu ură și banalități. Mă simt vinovat când mă uit la niște știri care mâine nu contează, mă simt vinovat când fac binge watching pe Netflix, mă simt vinovat când mă conversez cu niște oameni ale căror opinii le cunosc deja, mă simt vinovat pentru orice poate fi interpretat ca fiind pierdere de vreme. Mi s-a dat un număr de zile în grijă, mai am mai puțin de jumatate la dispoziție și ar trebui să le folosesc pentru a schimba lumea într-una mai bună. Dar nu pot. Nu sunt în stare. Nu mă pot abține de la conversații inutile. Nu pot să fiu 100% eficient, nu pot sa fiu nici macar 10% acolo, mă prefac inutil și îndelung că îmi pasă și încerc, dar realitatea e că nu sunt fericit decât atunci când pierd vremea. Mă și revolt, responsabilitatea asta covârșitoare de a face ceva cu viața mea nu e ceva ce am cerut cuiva și nu înțeleg de ce mă simt atât de dator să o ascult. Mi se pare, oricum, o sarcină prea grea. Atunci când ni se dau în grijă zilele cuiva, facem imediat o comisie de specialiști, pentru că nu avem încredere în nimeni să judece solitar. De ce suntem lăsați să decidem singuri viața noastră, este mai puțin importantă decât a celor ce au nevoie de ajutor?
Eu nu vreau să duc o viață importantă, refuz presiunea de a fi semnificativ, îmi doresc doar să exist și să cuceresc lumea pe computer. Sunt prins la mijloc între dorința mea fierbinte de a procrastina și vinovăția născută din risipa zilelor mele și mă simt disperat precum un prizonier fără ieșire, înlănțuit în paradisul pasiunilor mele ce mă arată cu degetul pentru că nu sunt bun. Și vreau să fiu bun, dar nu chiar acum, acum vreau să fiu eu însumi, un organism leneș ce consumă materii prime și produce foarte frecvent mai nimic.
Living is dying.
I fucking love living.
***
V-a plăcut acest articol? Abonați-vă LaRevista.ro și la pagina noastră de Facebook!
Semnat de Radu Ghelmez
