marți , 27 iulie 2021

Ramona Voicu: „Azi îmi permit luxul să fiu tot ce-mi dau voie să fiu”

Ramona3

Când te gândeşti la România, de ce ţi-e cel mai dor?

Nu mai e chiar un dor, dar e un drag permanent de România. Mi-e mai curând dor de oamenii care-mi sunt dragi . Însă distanța n-a reușit să fisureze relațiile, ci dimpotrivă! Decalajele între felul de a trăi acolo și aici sunt surse de râs! Mă amuz teribil să vin în București şi să constat ce cheltuială nesăbuită de timp, bani, energie, într-un cuvânt, ca să parcurgi un traseu din punctul A în punctul B. Cât timp în trafic, câtă caznă pentru o petrecere a unui copil, etc. Eu îmi duc băiatul la şcoală cu metroul, şi pe drum cântăm, ne scălămbăim, povestim, sau ne luăm la întrecere (adoră să alerge).
Jobul meu de personal shopper şi reperajele pentru clienții mei le fac mergând kilometri pe jos, cu căștile în urechi, ascultând muzică! N-aş mai da confortul ăsta pe cel al unui Range Rover în care să stau 45 de minute, de la Dorobanţi la Rosetti!
De tot ce mi-e dor şi am poftă mă duc să-mi iau. În general, nu doar din România. Vin cu plăcere mereu, şi nu ştiu dacă m-aş întoarce.
De curând, mi-a plăcut foarte mult sentimentul pe care l-am simțit instalându-se în mine: nu mai e acasă la București sau la Paris! Acasă e în mine! Mă simt bine oriunde aş merge, am prietene care stau la Viena sau Londra, şi la fel simt când merg să le vizitez. Îl invidiez pe Jodorovski (din nou) pentru răspunsul pe care l-a dat la întrebarea „Și cum e să locuiţi la Paris?”: „Eu locuiesc în mine, nu la Paris”. Citind acest răspuns al lui, mi-am dorit să fi spus eu asta!

Dar atmosfera societăţii româneşti cum ţi se arată, de acolo?

Cum se vede de aici sau cum se vede de acolo, e atât de subiectiv. Mie-mi place acum să trăiesc aici! Viața mea aici curge altfel, pentru că eu mi-am modelat albia în care să curgă altfel. Eram la îndemâna timpului în România, acum timpul e la îndemâna mea. Experiența mea să devin mama lui Alexei mi-a dat un reset pe multe perspective. Am înțeles destul de repede că nu puteam să-l învăț despre liniște şi dragoste, despre curaj şi încredere în el şi în Viață, în timp ce alergam hectic după surogatele acestor sentimente. Spun adeseori ca Alexei este mon maître spiritual! În budism, şi nu numai, întâlnim noțiunea asta. Eu simt profund că apariția lui în Viața mea a avut darul de a mă dezbrăca de ce credeam eu că sunt şi de a mă aduce – cu paranteză work în progress – la cine sunt.

Ramona Alexei

La Paris ştiu că ai plecat pentru că iubeai pe cineva care trăia acolo. Am fost şi eu pe punctul să fac asta pentru un bărbat, dar n-a fost să fie, aşa că n-am aflat niciodată dacă merită să laşi tot şi să pleci, după dragoste, în lume. A meritat?

Acum șase ani am plecat din România, e drept, pentru că Alexei a ales să vină în Viața noastră, a mea şi a tatălui lui (n.r. artistul fotograf Adrian Parfene), care locuia deja de mult timp la Paris. Şi amândoi eram, şi suntem încă, extrem de fericiți că ne-a ales. Să mă mut la Paris a venit oarecum firesc, nu-mi imaginam să fim părinți prin corespondenţă.
Dacă a fost greu? Da. La 33 de ani, am făcut un viraj absolut decisiv în Viața mea. Tot ce devenisem până atunci am suspendat. Carieră, familie, prieteni, repere de natură afectivă sau socială, totul. Era ca şi cum o mașină pe care o conduceai aproape cu ochii închişi, devenise o navă spațială şi nici un buton nu mai răspundea niciunei comenzi. Mi-a luat un timp să mă acomodez cu noul meu vehicul. Însă, o spun mereu, a meritat fiecare secundă!
Şi eu am crezut, o perioadă, că am părăsit ţara pentru o iubire. Între timp, am înțeles că n-am făcut-o pentru un bărbat şi nici pentru fiul meu, ci pentru devenirea mea. Transformările pe care le-am trăit să mă adaptez aici au fost teribile, o emigrare nu e o vizită în atmosfera unui alt climat. Te amprentează, te modifică, şi dacă nu reuşeşti să obţii o substanță în care te conţii pe tine, în alt spațiu, alchimic aproape, rişti să te pierzi. Azi, dorul de cerul care se vedea prin ferestrele casei mele din România s-a transformat în bucuria şi descoperirea că e același cer! Oriunde aş fi.
Am avut regrete, o perioadă, erau ca nişte draperii care mă împiedicau să văd cine sunt. Am reușit să le trag şi-mi place lumina care intră acum în Viața mea, deocamdată, la Paris!

Dar căsătoria cum te-a schimbat? Ce ți-a oferit în plus?

De tatăl lui Alexei am divorţat acum doi ani. Facem un cuplu de părinți mai reușit decât cel conjugal şi amândoi am convenit agreabil acest lucru.
Eu m-am căsătorit foarte repede şi în aproape fiecare relație a mea. Foarte hollywoodian, şi am şi divorţat la fel. Asta nu mi-a modificat părerea despre căsătorie! Am devenit de curând mai old fashioned în ceea ce privește căsătoria, nu m-aş mai căsători peste noapte, cum am făcut-o. Pe viitor, când va fi să fie, să fie forever! Căsătoria nu ar trebui să ne ofere un statut, cred, ci o stare de prezență permanentă.  Eu îmi doresc să mă adaug şi să fie reciprocă această alianță, nu să mă sprijin în verighetă. E o taină căsătoria, şi aş lăsa o aşa, o taină în care să trăiești graţia.

Ce cauți la un bărbat, ce-ți place, ce te atrage?

Ce-mi place la un bărbat? Asta n-am mai fost întrebată (râde). E simplu, am nevoie să-l admir! Am nevoie să văd ceva în el care să mă adauge pe mine, să simt că prezența lui mă inspiră. Curajul e un criteriu, un curaj de chevalier. E important pentru mine să simt că el e catargul şi eu sunt pânza. Şi există o calitate a unui bărbat care e extrem de seducătoare pentru mine: să facă totul să pară firesc, simplu, necondiționat. Eu îi spun eleganță. Un fel de graţie cu care un surfer alunecă pe valuri. Agilitatea cu care se ridică, fără să se certe cu valul care l-a aruncat.
Admiraţie constantă.  Am nevoie să admir un bărbat, categoric. Şi recunosc că se obține greu (râde) , bara mea e foarte sus la capitolul ăsta! Din fericire, am trăit relații în care am avut motive să admir.

Ce crezi că are cele mai multe şanse să ţină doi oameni împreună? (Doar) dragostea e de ajuns?

O libertate de a fi ei înşişi ţine doi oameni împreună. Să nu dai buzna în ființa celuilalt şi să te apuci de grădinărit. Să-l lași să fie şi să te lase să fii. Să cultivi un sol în care fiecare pune ceva din el. O independență afectivă, şi nu o dependență. Cred că ăsta e şi scopul unei relații: să ne acompaniem, nu să ne înlocuim.
Dragostea e suficientă. Însă, ca să ajungi la asta, trebuie trecut pe la ghișeul „dragostea de sine” . Îmi place din Decalog îndemnul „Iubește-ţi aproapele ca pe tine însuți”. Cred cu convingere că nu ai capacitatea să iubeşti pe nimeni, fie bărbat sau copil, până nu ajungi să te afli și să te iubeşti pe tine. De aici încolo, toate sunt posibile. E un lung subiect cel despre dragostea de sine. Ne-a fost predat greșit, prezentat ca un fel de egoism. E vital. Un om care se iubește radiază bunătate şi bine.

Ce încerci să-l înveţi pe băiatul tău? Ce crezi că ar fi bine să ştie despre lume, despre viaţă?

Asta încerc zilnic să-mi învăț fiul. Ce-mi doresc să îi dau este o autonomie afectivă. Să simtă ca iubirea nu se câştigă, nu se merită, nu se cumpără. O primești de la Dumnezeu, pentru că aşa ai venit! Trebuie doar s-o întreţii. Mare rol au părinții în sensul ăsta. Îmi place un citat: „Există doar două emoții, frica şi dragostea. Pe prima o producem, şi cealaltă ni se dă”.
Rolul meu în Viața fiului meu este să întrețin cu delicatețe ceea ce el a primit deja de Sus când a venit. Să nu mă amestec în compoziţia lui cu concluziile mele, provenite din experienţele mele. Fiul meu are fericirea de a fi ales nişte părinți care se chestionează permanent. Şi eu, şi tatăl lui ne străduim să îi fim aproape fără să îi desenăm pe unde are voie şi pe unde nu.

Ştiu că ai lucrat o vreme pentru ACNE. Cum au evoluat lucrurile şi ce faci azi?

În acest moment sunt freelance stylist şi personal shopper. După o experiență de trei ani cu ACNE, mi-am luat timp să mă întreb ce vreau să fac şi să mă ascult. Debutez cu câţiva clienți care au această căutare în zona de imagine şi am o satisfacție uriașă să fiu un fel de coach pentru ei. E un job pe care l-am mai făcut în România, după perioada Harper’s Bazaar, însă e diferit să-l aplic aici.
Ador să fac asta, pentru că este foarte particular atât procesul, cât şi rezultatul. Recent, una dintre clientele mele, cu care colaborez de un număr de luni şi care lucrează în domeniul bancar, mi-a mărturisit că este oprită şi  complimentată de oameni pe stradă.
Excelez în a găsi soluții pe platforma asta din două motive: îmi place ce fac şi-mi plac teribil oamenii care au clasă. Codurile de vestimentație în Franța sunt puţin diferite de cele pe care le aplicam eu însămi în România, şi clienții cu care lucrez nu merg pe covorul roşu la evenimente, dar provocarea mea este să le întind un covor roşu în viața de zi cu zi. Relația care se creează între mine şi ei devine personală, pentru că hainele pe care ei le poartă sau şi-ar dori să le poarte reprezintă învelişul exterior al unor fațete ale personalității lor. Să acompaniezi pe cineva în direcția asta înseamnă, în primul rând, un raport de încredere reciprocă.
Stilul unei persoane înseamnă ceva mai mult decât să porţi rochia sau pantoful care e în tendințe. Dacă într-un editorial de modă lucrezi cu modele cu măsuri standard şi creezi o poveste, în coaching-ul cu clienții mei nu mai e deloc aşa. E mai frumos, pentru că materia primă e emoţia cu care am sentimentul că modelez, împreună cu persoana respectivă. Nu este creaţie, e co-creație. Percepția noastră despre noi e subiectivă, şi întâlnesc des replici de genul „aş vrea să arăt ca… sau să port un stil x, dar…”. Ei, acest „dar” e linia mea de start, un fel de terapie estetică în care îmi doresc mereu ca persoana cu care lucrez să arate ca ea, ca cea mai stilată variantă feminină sau masculină, şi nu o copie a cuiva. Autenticitatea e unicul stil pe care-l validez, nu cred în măşti şi uniforme. Nu mai cred. Mă feresc de definiții legate de stil şi de clasificări. Stilul devine o manifestare a ceea ce conţii tu.Şi există şi o conotație economică în tot demersul ăsta, pentru că îmi doresc ca cei cu care lucrez să aibă sentimentul că investesc în garderoba lor ca într-o bancă de imagine de care au nevoie. În loc să-şi cumpere cinci paltoane într-un sezon, pledez pentru a investi în piese care rămân în garderoba lor de la un sezon la altul.

În ce zonă a Parisului locuieşti? Ah, și întrebare importantă: unde să ne bem cafeaua, când ajungem la Paris?

Paris. Parisul este un fel de muză pentru mine. Cafenelele şi bistrourile mele preferate sunt cele din Marais, unde locuiesc, dar sunt enorm de multe locuri în care îmi place să merg. Vara, de-a lungul Senei, sunt terase efemere atât de charmante, iar străzile în Paris sunt un fel de labirint delicios în care ai chef să te rătăcești. Când veniți la Paris, luați-vă timp să vă rătăciți, sau să faceți picnic într-una din grădinile parcurilor care sunt aproape peste tot. La Musée Rodin, spre exemplu, sau pe Canal St. Martin, cu o sticlă de vin roşu, o baghetă şi un camembert bun. Eu am vizitat târziu muzeele din Paris, pentru că orașul ăsta e un muzeu în sine. Au reușit să conserve admirabil măreţia trecutului.

Ramona la Paris

Care e cuvântul tău preferat în franceză?

Sunt multe expresii în franceză care-mi plac, una dintre ele este „ca me tient à cœur” (n.r. despre un lucru/subiect: „mi-e foarte drag”), o alta este „c’est pas grave” (n.r. „nu-ti face griji, e în regulă). Îmi place mult franceza, are o delicatețe a sinelui exprimat şi o eleganță care te obligă să te formulezi altfel. Un exemplu este acela în care nu intri în viața nimănui, fie la telefon sau în scrisori sau mail, fără să ai o formulă în care îi comunici „j’espère que vous allez bien” (n.r „sper că sunteți bine”) sau întrebarea „je vous dérange pas?” (n.r. „nu vă deranjez?”) Eu găsesc plutôt élégant să te disociezi puţin de ce ai tu de spus şi să pregătești terenul de conversație cu celălat în felul acesta. E un limbaj manierat, care are darul de a netezi asprimea celui cu care comunicam. Sunt, de fapt am devenit, din punctul ăsta de vedere, exigentă cu abordările. Cuvintele creează cu energia lor un fel de spațiu între noi şi ceilalți; depinde de noi dacă întindem o punte sau căscăm o prăpastie.

Cum arată una dintre zilele tale acolo?

O zi din Viața mea nu seamănă neapărat cu cealaltă. Îmi duc băiatul la şcoală în fiecare dimineață şi îl iau în fiecare după-amiază, asta ar fi, să zicem, o rutină, dar nici asta nu e, pentru că uneori, după-amiază, mă pot opri cu Alexei să jucăm badminton sau fotbal într-un parc.
Adevăratul lux pe care-l savurez azi e timpul. Ador să am timp să fac ce simt, ce am chef. Şi timpul petrecut cu fiul meu, şi cel cu mine, şi cel cu prietenii. Un mare lux, timpul.

Și ce îți place cel mai mult să faci, atunci când ai timp? Ce te animă cu adevărat, în afară de modă?

Dansul contemporan, scrisul, lectura, oamenii. Pasiunea pentru lectură o am de mult, am înghițit biblioteci, îmi produce o imensă plăcere să citesc. Nu prea mai citesc beletristică, citesc biografii şi cărţi care mă provoacă să mai caut în mine.
Dansul contemporan este o pasiune care s-a întâmplat la Paris. Platforma culturală, aici, este extrem de variată şi doar trăind aici am descoperit acest lucru. Cred că în România nu aveam eu structura să mă aplec spre o astfel de scenă.
În 2009 am văzut prima dată un spectacol Vollmond, al Pinei Bauch, la Theatre de la Ville. Îmi amintesc perfect cât de marcant a fost pentru mine acel moment. Am găsit în coregrafia ei un fel de voce pentru visele mele pe care nu aveam curajul să le mărturisesc nimănui, nici măcar mie. Şi, anul trecut, în urma unui editorial pe care-mi doream să-l fac pentru All Hallow, „Tribute to Pina”, am traversat această punte între vis şi realitate, pentru că am dansat eu. Gin Burca, fotograful şi un prieten drag cu care am realizat acest proiect, m-a provocat să incarnez acest tribut eu însămi. Până atunci rolul meu era de backstage, coregrafiam editorialele mele, însă propunerea lui m-a dus într-o cameră a mea pe care n-o mai deschisesem nimănui. Am început să iau cursuri de dans, într-un studio din Marais, în ideea de a-mi pregăti editorialul, însă am descoperit un univers, o scenă pe care m-am lăsat purtată. Să dansez acolo a devenit aproape la fel de necesar şi de firesc precum respirația. O fac, încă, în fiecare săptămână. Nu urmăresc à la carte rigurozitatea paşilor, aşa cum sunt ei predați, mă las să fiu, mișcările mele sunt ecoul pe care muzica le face în interior. Şi nu doar muzica.
Pina Bausch este mai mult decât o muză. Mă fascinează limbajul coregrafiei ei, felul în care a lucrat cu dansatorii, găsesc că este una din marile voci care au trecut pe aici. Datorită ei văd azi multe spectacole de dans contemporan. Corpul meu a căpătat alte posturi datorită practicii dansului.

Alors on danse

Oamenii sunt o perpetuă sursă de inspirație şi e pasionant să îi observ. Dumnezeu e cel mai fain curator, a pus tot ce-ne ar putea inspira în oameni, Viața ar putea fi văzută ca o expoziție interesantă prin care să ne plimbăm. Nimic mai delicios!
Scrisul e o altă pasiune. Când scriu, mă livrez. Altfel decât o fac prin imagine, altfel decât în dans, altfel decât prin limbaj. E o altă voce din mine. Scriu uşor când sunt traversată de o emoţie puternică, cuvintele se aşază singure, nu caut eu nimic, ele mă caută să le spun. Sunt tandră cu aceasta pasiune a mea, e ca un amant dintotdeauna care mă cunoaște bine şi căruia simt că mă pot livra aşa cum sunt.

Ce te face fericită?

Perspectiva mea despre Viață şi ce trăiesc înseamnă o celebrare a fiecărui moment. Nu mai cunosc presiunea unui before and after, a eşecului versus succes, e din ce în ce mai fun să descifrez subtitrarea filmului în care joc şi la care mă uit, în același timp, şi cred că asta se cheamă libertate sau eliberare. Toate sertarele în care se înghesuiau judecăți, regrete, deadline-uri, etichete şi alte exigențe, toate s-au golit. Învăț mult de la fiul meu, pasionat de lego: să construiesc şi deconstruiesc, cu lejeritatea cu care el o face, şi îmi beau cafeaua în fiecare dimineață la ora 5, 30 privind cerul. E primul lucru pe care-l fac, în fiecare zi. Libertatea şi bucuria păsărilor care zboară, în fiecare zi, este uluitor de frumoasă!
Ce mă face fericită este ce sunt acum. Liniștea pe care am găsit-o în călătoria pe care o fac prin experiența asta. Că sunt mă face fericită. Riguros fericită. Toate emoţiile pe care le traduc, simţurile – să văd, să simt, să (mă) observ – sunt materie de fericire. Să aleg să curg fără ignoranță, alert, firesc, în trezvie, e fericire. Și e o alegere.
Îmi place expresia „l’autre c’est toi” ca oglindă în care te poţi observa, din când în când, pe drumul ăsta pe care toţi cei care respirăm îl facem. Cioran spunea: „Suntem colegi de respirație”. Venim şi ne ducem în același loc, toţi, nu am nici un dubiu. Depinde de noi cum. Eu am chef să mă plimb prin grădina asta, abandonându-mă voluptuos călătoriei.

Ramona

Fotografii: arhiva personală a Ramonei Voicu

Semnat de

Tu ce crezi?

Adresa de email nu va fi facută publică.Câmpuri obligatorii *

*

Sigur nu esti Robot, dar trebuie sa ne asiguram :) *

Navighează pana sus