Șapte lucruri pe care le-am învățat în zece ani de PR

Publicat de: LaRevista.ro la 14 mai 2015 în Life 1 comentariu

– și la ce mi-au folosit în lumea “reală” –

Mă manifest (cam) de zece ani în lumea nebună a PR-ului – care nu, nu se traduce niciodată prin relații cu publicul. Alea-s la informații la ghișeu – și de regulă nu-s, încercați la celălalt ghișeu.

Normal, am învățat multe și mi-am lăsat mulți neuroni pe plantație. Ideea e dacă a meritat, dacă pachetul, cu pietre scumpe și cu gunoi cu tot, dă cu plus la calculul deceniului. La mine dă.

Number one în topul meu de învățături e

Că întâi rezolvăm criza și pe urmă (eventual) ne panicăm. Da, în PR există și se manifestă cu regularitate și cu forță proprie crize, crizuțe, crize majore și crize de nervi (astea-s cele mai dese). De aceea există și o nișă distinctă pentru așa ceva. Și tot de aceea, regula universal valabilă și verificată pe propria-mi piele e că întotdeauna există o soluție – care poate fi o rezolvare sau nu, dar e o soluție întotdeauna. Cine spune altfel nu știe despre ce vorbește. Câteva lucruri sunt, totuși, obligatorii: ceva creativitate, puțină îndrăzneală, puțin interes și un mare curaj.

La ce mi-a folosit asta în viața reală? Vă dau un singur exemplu: mi-am organizat împreună doar cu soțul meu toată nunta, într-un fel de dublu exemplar! În cinci (5!) luni. Că ne-a lovit brusc și fără buget dedicat. Cu o temă anume, nu așa, ca orice nuntă. Etc. Cam câte crize estimați că au apărut în timpul acestui demers? Corect! 🙂 Dar nunta noastră a rămas în poveștile prietenilor.

2. Clientul nu are întotdeauna dreptate. N-are. Și nici nu are cum să aibă, că nu e specialist în strategii de comunicare, fiindcă dacă era el, nu mai avea nevoie de altul. Ni se spune de multe ori – și nu doar în PR – să le dăm dreptate și să facem cum vor clienții, chiar dacă e greșit – sau prost de-a dreptul. Pe scurt: nu! Când ceea ce vrea să facă riscă să dea rezultate catastrofale pentru el, îi spui asta. Nu contează că e director pe n-șpe țări și are trei secretare. Am avut clienți în fața cărora tremura frunza și se topea varul de pe pereți de la flăcările scoase de ei pe nări, și tot ascultau argumentele sănătoase la cap. Aia e, consultantul de PR tre’ să fie și îmblânzitor de dragoni!

Așa, și la ce mi-a folosit? O să fiu scurtă: aveți pe-acasă un soț, un iubit, o soție, o soacră, o mamă, un șef, o șefă? Sau: ați vrut vreodată să mergeți cu perechea într-o vacanță extravagantă și ne-necesară? I rest my case.

3. Că există clientul perfect. Da, e rar. E cel pe care îl asculți mult timp, îi înțelegi nevoile, îi creezi ceea ce e perfect pentru el și mai și aplici așa încât să iasă ce trebuie. Probabil că durează nițel mai mult de două zile, da.

Consecință în viață? Am avut clienți cu care acum sunt prietenă.

4. Că există șeful aproape-perfect. O să ziceți că deja am luat-o razna și fac propagandă. Promit că nu! Cu o mențiune: șeful aproape-perfect ești tu. Am învățat că atunci când ai echipă, singura modalitate ca oamenii să lucreze cu plăcere și cu spor e să-i asculți, să-i ajuți să se dezvolte și să le dai voie să iasă în față, chiar dacă uneori nu te mai vezi tu. Până la urmă, doar așa crește echipa ta. Normal că n-o să fim toți best friends până la urmă, dar ce contează e cum se simte totul la muncă.

Și uite-așa ne ducem în învățăturile unora mai deștepți, care spun că schimbarea începe cu tine. Clișeu, da, sigur, știu. Asta și spuneam.

5. Că ziua de muncă de opt ore trăiește și se manifestă. Știu, o dau în gard din ce în ce cu învățăturile mele propagandistice. (Menționez în acest punct că nu mai am șefi în momentul de față și că mă manifest pe cont propriu.) Ce vreau să spun: organizarea și time managementul nu sunt rocket science, sunt lucruri care se învață, la fel ca purtatul poșetei pe antebraț, iar dezordinea de pe birou, deși o fi dând bine în poze pentru Facebook, nu ajută la niciuna dintre astea două. Pe de altă parte, vă avertizez că puteți fi pârâți la șef(i) că, după ce v-ați terminat treaba, plecați la ora când se termină programul, de colegii care stau până la 12 noaptea la birou fiindcă le ia 20 de minute să scrie un mail inteligent. Întrebati-mă vă rog de unde știu! 🙂

6. Că încă sunt locuri unde clienților li se vând gogoși ambalate strălucitor, pe bani mulți. Chiar și după criza care ar fi trebuit să însemne calitate ca să reziști în piață. Și-așa apare ideea că PRii sunt niște neprofesioniști care vor fee-uri mari și nu dai de ei la telefon când ai nevoie, deci mai bine rezolvăm cu fata care e asistenta managerului. Și tot așa se ajunge să se trimită comunicate despre nimic, pe care nu le preia nimeni, iar rezultatele vor fi mereu zero barat. Și-atunci se vede.

Mai puțin prozaic spus, poți să-ți pui orice push-up ca să-l agăți pe Zmeul Zmeilor, când e la o adică, după orice orizontală vine și-un moment de verticală.

7. Că poți să faci din pardon bici, dacă și clientul e deschis la minte. După o vreme, am înțeles că nu mereu bugetul dictează, pentru că instrumentul de bază rămâne – vai, ce dezamăgire! – capul propriu. S-au întâmplat campanii care au devenit best practice doar fiindcă au fost deștepte. Dar da, e nevoie de doi pentru-un tango ca lumea. A, și nu-i nevoie să apari în „Top n-șpe agenții de care s-a vorbit cel mai mult în online în ziua de” ca să ai clienți cu capul la ei. Dar se întâmplă ca uneori și tangourile să fie rare.

Și mai spun ceva, apropo de cum devine asta-n viață: nu tuturor le place caviarul cu șampanie, pentru unii cel mai potrivit e un vin roșu bun lângă-o brânză puturoasă.

Bonus: că după viața de ani buni în agenție / corporație, vine în mod necesar și natural vârsta lui “pe cont propriu”. Când, cu un dram de noroc, deși e mult mai greu, e și mult mai frumos.

Și încă unul: că în viața de PR se poate face “scurtă la mână”. Nu de la scris, ci din prea multă poșetă atârnată pe antebraț. E, la asta nu pot eu să vă spun la ce folosește.

***