LaRevista.ro Priveste lumea altfel
Am primit multe cadouri inedite, de ziua mea, de-a lungul anilor, dar bărbatul meu a devenit maestrul creativității la acest capitol, de două începuturi de noiembrie încoace. Pe lângă lucruri care vin împachetate în pungi festive, mereu îmi pregătește și câte o experiență memorabilă, pe care s-o leg cu o fundă mare și s-o așez undeva, într-o încăpere a inimii unde păstrăm cele mai importante întâmplări. Anul trecut, m-a dus în Chattanooga și în Nashville, la muzeul dedicat lui Johnny Cash, unde cine ar fi visat să ajungă vreodată! Anul ăsta, m-a întrebat, cu o față conspirativă: „Dacă eu zic Come on, come on… Tu ce ai răspunde?” M-a blocat, cum face întotdeauna cu umorul lui bizar, m-am uitat la el încurcată și preț de câteva secunde i-am tot oferit variante de răspuns. Cam la a patra încercare, am ghicit: „Come on, come on, turn the radio on!” – primul vers din „Cheap Thrills”, piesa Siei, care nu lipsește din playlist când fac sport și mă antrenez să dansez și eu ca Maddie Ziegler. „Așa”, zic, „ți-a intrat melodia în cap?”, după care-l văd că scoate două hârtii pe care scria „Sia – Nostalgic for the Present Tour. Atlanta, November 1st, Philips Arena”, alături de numerele locurilor noastre la concert.
foto: www.larevista.ro
Cred că am făcut introducerea asta lungă pentru că, de fapt, nu știu cum să încep să vă povestesc despre acest spectacol fără să trec drept exagerată și infantilă. Dar adevărul e că oricine o vede pe Sia live e în pericol să cadă în adorație, așa că mă puteți condamna. Această artistă, care nu face „decât” să stea în umbră și să cânte – fără să se miște, fără să discute cu publicul, fără să-și scalde ego-ul în lumina reflectoarelor – e probabil cea mai frumoasă și neobișnuită făptură care există în muzica de azi. Asta m-a și frapat, pe la jumătatea concertului, când mi-am dat seama că Sia conduce un show de o forță artistică absolut copleșitoare, fără să facă însă nimic din ce fac starurile, dintotdeauna. Cortina se ridică s-o dezvăluie în mijlocul unei scene decorate minimalist, iar Sia poartă alb și peruca ei jumătate blondă, jumătate brunetă, care-i acoperă ochii.
Dansatorii, îmbrăcați și ei în alb, sunt adunați în jurul ei ca un ciorchine și se mișcă ușor, dând impresia că sunt parte din rochia ei magică, ale cărei volane se unduiesc inexplicabil. Se ridică apoi, după primele secunde din piesa „Alive”, descoperind-o pe Sia, în rochița ei albă, simplă, cea mai simplă ținută pe care am văzut-o vreodată pe o scenă.
Publicul a reacționat peste așteptări încă din primele clipe ale concertului, iar a doua piesă, „Diamonds” – pe care Sia a scris-o pentru Rihanna – a stârnit un val de energie care a traversat în câteva secunde întreaga arenă din Atlanta și a reverberat înapoi, spre scenă, unde Sia cânta, iar Maddie Ziegler părea hotărâtă să ne ofere tot ce avea mai bun, ca și cum ar fi fost prima și ultima ei reprezentație de dans.
Iertați-mă că o menționez doar pe ea, toți artiștii implicați în acest show sunt impecabili, dar pentru Maddie am o slăbiciune de care n-am să mă dezic. O fetiță care a cucerit lumea cu sinceritatea artei ei, un alter ego 100 % fidel artistei pe care o completează, necenzurată de convenții, perfect onestă în fiecare mișcare, uluitor de expresivă și de emoționantă, de te întrebi de unde știe un copil ca ea atât de multe despre durere, din moment ce poate s-o transpună în gesturile ei cu această acuratețe aproape insuportabilă. Mă doare tare, uneori, să mă uit la Maddie, pentru că înțeleg (prea bine) ce-mi spune.
Au urmat „Big Girls Cry”, „Bird Set Free” și „Reaper”, pentru ca apoi Sia să ne destindă cu „Cheap Thrills”. Oamenii cântau și dansau, eu m-am uitat la Paul și am zâmbit amândoi când am auzit „Come on, come on, turn the radio on”, și i-am mulțumit din ochi. Mi-a plăcut mult „One Million Bullets” și „Fire Meet Gasoline”, dar și mai tare m-am bucurat când am auzit „Elastic Heart” și „Unstoppable”, printre marile mele favorite.
N-au lipsit „Breathe Me”, „Move Your Body” și minunata „Titanium”, pentru ca Sia să încheie cu o interpretare splendidă a cântecului „Chandelier”. Am filmat pentru voi:
La final, a vorbit cu noi pentru prima dată, mulțumindu-ne și scuzându-se că a încurcat câteva versuri, „deși le-a auzit de atâtea ori la radio” și nu înțelege cum i se întâmplă asta în concerte. A dat vina pe faptul că familia ei se afla în sală, iar asta i-a creat emoții foarte mari. „I love you, and keep going!” ne-a mai spus, înainte să iasă din scenă. Doar ca să se întoarcă, un minut mai târziu, și să ne energizeze înainte de plecare cu o nouă infuzie de endorfine. A cântat „The Greatest”, titlul care descrie cel mai bine acest spectacol.
foto: www.larevista.ro
Îmi aduc aminte când prietena mea Alina Grozea, cea mai mare admiratoare Sia pe care o cunosc, ne povestea despre concertul din luna august, de la București, și spunea că și-ar fi dorit ca artista să interacționeze verbal cu publicul. Așa e, Sia apare pe scenă și cântă, nu spune nimic pe tot parcursul spectacolului, dar nici nu am simțit nevoia să aud altceva decât muzica ei. Doar la debut o vedem în mijlocul scenei, în rest, se așază într-un colț, unde rămâne nemișcată până la sfârșit – o nălucă în rochie albă, cu o fundă imensă în păr, de care ai putea să și uiți că-i acolo, dacă n-ai realiza, din când în când, că ea e starul. Coregrafia atât de creativă, dansatorii excepționali și imaginile proiectate pe ecran, însoțite de muzica splendidă, spun toate o poveste în care nu cred că-și au locul clasicele saluturi și îndemnuri pe care le fac vedetele în concerte live. Nu, n-aș fi vrut s-o aud pe Sia spunând „Bună seara, Atlanta! Haideți, mâinile sus!”. Show-ul ei are o structură unitară și cursivă, pe care n-o poți întrerupe fără s-o dezechilibrezi. E artă în formă pură și așa trebuie lăsată.
Vreau să vă mai spun doar câteva cuvinte despre Philips Arena din Atlanta, unde am ajuns, aseară, pentru prima oară și unde Adele cântase cu doar două zile în urmă. Tot pentru prima oară am văzut cum poate arăta o sală de spectacole și ce înseamnă măreția americană. Inaugurată în 1999, de Sir Elton John, Philips Arena are o capacitate de peste 18.000 de locuri și e în top 3 locații de evenimente din Statele Unite. Paul îmi spusese că e „huge”, dar nu mă așteptam la o clădire cât Colosseumul, cu o acustică la fel de impresionantă. În primele minute, m-a luat amețeala și mi-a luat mult timp să mă obișnuiesc cu acel amfiteatru imens, în care mii de oameni se adunaseră să împartă cu Sia nostalgia pentru prezent, într-un moment pe care fiecare dintre noi îl vom ține minte.
Semnat de Corina Stoica
