Simona Tache: „Or fi distrus jurnaliștii presa, da’ i-au dat și cititorii la gioale de câte ori au prins-o”

Dacă nu ați citit niciodată Jurnalul roz de cazarmă și nu numai, ați pierdut o sursă de umor senzațional, pe care-l mai găsiți rar în blogosferă. Iar dacă niciodată nu v-ați prăpădit de râs la vreun articol din Cațavencii, remarcând la final semnătura Simonei Tache, înseamnă că n-ați cumpărat niciodată Cațavencii, deci ați dat și voi la gioale presei! 

LaRevista.ro, în dialog cu Simona Tache, despre presă și blogosferă, și despre lucrurile care-i fac viața frumoasă.  

Cât de departe îți pare azi ideea de a deveni doctoriță? Ai regretat vreodată că n-ai mers mai departe pe drumul ăsta?

Niciodată, ba chiar mă bucur că nu am mers pe drumul ăla. Nu, nu leșin când văd sânge, doar că ai nevoie de o structură foarte specială ca să fii medic în România. Imaginează-ți că ești de gardă, îți vine unul cu un topor în cap și tu nu ai nici vată, darămite alte lucruri necesare unei intervenții de urgență. Pentru că nu sunt bani! Și nu sunt bani, din cauză că i-a furat nenea politicianul! Păi, nu-ți trebuie niște nervi de oțel, în momentul ăla, ca să nu ieși pe ușa spitalului pentru totdeauna, nu înainte de a da cu halatul de pământ?

Pe de altă parte, dacă la nervii ăștia de oțel nu ți-a dat Dumnezeu și suflet de catifea, te expui riscului de a te abrutiza îngrozitor și a te transforma, încet-încet, într-un monstru de cinism. Nu toți medicii ajung așa, dar unii ajung. Îmi imaginez că te trezești într-o zi că, în loc să-i scoți toporul din cap lu’ ăla, cu mâinile goale (nu sunt bani nici de mănuși!), îți vine să-i mai înfigi unul. Și începi să țipi și să te porți ca un animal. Nu știu dacă e atât de simplu, și dacă nu cumva se dă înainte o luptă între om și monstru (probabil că se dă), dar, oricum ar fi, mă bucur că nu trec prin asta. Cred că e oribil, umilitor, degradant și periculos pentru suflet să fii medic în România.

Care a fost cea mai frumoasă perioadă din cariera ta de jurnalistă? Unde și când te-ai simțit cel mai bine?

Cariera mea de jurnalistă nici nu a fost foarte lungă. Veneam din marketing când m-am angajat ca senior editor la Tabu, acum nouă ani. M-au făcut direct senior editor, fiindcă, chipurile, scriam bine. Foarte repede am ajuns redactor la Academia Cațavencu și cronicar TV la Cotidianul. Cea mai frumoasă perioadă a fost, evident, cea de la Academia Cațavencu. Tot acolo am trăit-o și pe cea mai urâtă, însă prefer s-o păstrez în amintire pe cea mai frumoasă. Ședințele de sumar, de exemplu, durau două-trei ore și ar fi putut să bată la fund orice spectacol de stand-up din toată lumea asta mare. Dacă cineva simțea nevoia să-și puncteze gluma urcându-se pe masă, se urca pe masă, dacă voia să stea în cap, stătea în cap. Era libertate absolută. Plecam de la aceste așa-zise „ședințe” cu febră la mușchii abdominali, iar atmosfera era una perfectă pentru un grup de creativi. Ca dovadă că s-a și stricat, imediat ce au început să apară regulile și a pătruns în redacție aer de corporație. Vorbim de Academia Cațavencu pe stil vechi, nu de publicația tristă care este ea azi, ok? (zâmbește)

Cât de mult te-a afectat criza pe plan profesional? Cum îți pare acum situația presei scrise?

Nu este doar criza cea care a pus la pământ presa scrisă din România. Este și internetul, care a adus după el epoca lui „să scriem mult, scurt și prost”, și a făcut praf atenția și disponibilitatea oamenilor de a se concentra mai mult de două minute la un text scris. Care internet, după ce că a tras lucrurile în zona derizorie, nici nu monetizează. Poți să trăiești din ce scrii pe internet, dacă ești unul singur. Ca publicație, cu toate cheltuielile pe care le presupune o redacție, e aproape imposibil. Nu în ultimul rând, implicarea în bătălii politice a bătut și ea o grămadă de cuie în coșciugul aproape răposatei prese scrise. Dar, și dacă n-ar fi fost criza, tot aici s-ar fi ajuns, însă un pic mai lent.

În ce măsură crezi că jurnaliștii sunt vinovați de problemele cu care se confruntă azi presa scrisă?

Sunt vinovați jurnaliștii de problemele presei, așa cum sunt vinovați medicii de problemele din sănătate, profesorii de cele din învățământ, minerii de cele din minerit și coafezele de cele din hairstyling. Nu ai cum să pui toată responsabilitatea în cârca unei singure categorii. Da, jurnaliștii au vina lor și e destul de mare, dar – o să râzi – nici cititorii, care, în relație cu presa, își arogă de obicei eticheta de „victimă”, nu sunt chiar inocenți ca niște bebeluși. Întâi că țipă de ani de zile că nu au presă liberă, dar, când li s-au oferit publicații ce (măcar) păreau libere, nu s-au deranjat să le susțină, cumpărându-le de la chioșcuri. Au preferat să le citească gratis pe net și să le lase să crape în chinuri. Apoi, de nenumărate ori, am auzit sloganul „Nu mai există presă de calitate, nu mai există articole de calitate, vrem să citim, aoleo și vai de noi, ne arde buzița să citim, dar nu avem ce”. Tot cam de-atâtea ori am văzut însă și articole de calitate care nu aveau mii de like-uri și de share-uri, așa cum ar fi fost normal. Nu știu cum se face, dar mulți dintre cititorii ăștia însetați de calitate dispar atunci când cineva produce ceva pentru ei. Chiar și dacă acel ceva poate fi consumat gratis. Așa că hai să nu mai fim ipocriți: or fi distrus jurnaliștii presa, da’ i-au dat și cititorii la gioale de câte ori au prins-o. De politicieni nu mai zic. Suntem cu toții vinovați și de situația din spitale, și de aia din școli, și de aia din presă. La ultima, ne-a ajutat mult și internetul, e drept.

Care crezi că ar fi soluția cea mai bună ca presa să se redreseze? De fapt, crezi că asta se va întâmpla sau mai degrabă, tinzi să crezi că presa scrisă chiar va muri, așa cum auzim, de atâția ani, de la atâția experți?

O să-ți pară rău că m-ai întrebat, eu zic că mai bine retragi întrebarea. Nu vrei? Bineeee, să nu zici că nu te-am avertizat. Da, cred că presa scrisă va muri, însă asta nu e tot. Mai cred că va muri și televiziunea, așa cum arată ea acum. O să se nișeze totul atât de tare încât n-o să mai semene nimic cu ce e azi. O să ne cumpărăm serialul preferat american direct de la producător, n-o să mai avem nevoie de televiziuni ca să ajungem la el.

Cât de mult înseamnă jurnalismul pentru tine? Ești gata să faci orice sacrificiu e nevoie pentru profesia asta, sau ai putea oricând să te orientezi spre un alt domeniu, dacă situația o cere?

Cred că la fel erau întrebați și conducătorii locomotivelor cu aburi, atunci când au apărut cele electrice. Jurnalismul, așa cum îl știm noi, este o meserie care moare. Nu mai are nimeni răgazul de a documenta o lună un material și nici interes pentru astfel de materiale nu mai există. Noțiunea de exclusivitate nu mai există. Orice exclusivitate durează 2,5 secunde, până te preia și concurența. Și atunci de ce să te chinui s-o mai faci? Trăim în era lui „repede, mult și prost”, cum ziceam. „Să dăm multe tâmpenii pe site, să atragă lumea, să facem trafic”. Nu ne mai satură Dumnezeu de trafic! (zâmbește) La ce ne-o folosi, jur că nu înțeleg. Bani nu aduce cât să susțină o redacție. Și atunci… de ce?

În ce mă privește, da, chiar m-am decis să mă orientez către alt domeniu. Am de gând chiar să fac o facultate nouă și să renunț încet-încet la scris. M-am săturat de „mult și prost” și de „să facem trafic”, mi se pare că este rețeta perfectă pentru uciderea în chinuri a oricărei brume de talent și a oricărei pasiuni pentru meseria asta care se bazează pe cuvinte.

Care e bucuria ta cea mai mare legată de blogul tău? Ce te determină să-i dedici atât de multă atenție, timp, pasiune, după atația ani?

Uite, de exemplu, un mesaj care mi-a sosit chiar în timp ce îți răspundeam ție: „Draga Simona, îți mărturisesc regretul că nu te citesc decât de câteva luni încoace și până acum te-am urmărit în tăcere, dar asta nu se mai poate. Tocmai am crezut că leșin de râs sau că mă înec cu propriile lacrimi în timp ce citeam interpretarea ta pentru sfaturile despre cum și când se face flirtul. Îți multumesc că-mi scrii – eu cred că scrii pentru mine – și că-mi faci zilele muuuuult mai frumoase!”.

Se vorbește mult despre succes și personal branding în online. În cazul tău, popularitatea pe care ai atins-o a fost o țintă stabilită de la început sau, pur și simplu, s-a întâmplat?

Se vorbește în cei mai găunoși termeni posibili, mă ierți. Mai nimeni nu se mai gândește în online cum să producă ceva conținut mișto, doar cum să își facă branding. Nu mai poți să mergi liniștit pe stradă, că te împiedici de branduri. Aș zice că e ridicol, dar nu pot, pentru că e mai mult decât ridicol. Cred că și de-aia sunt multe virgule între subiect și predicat în online, pentru că toată lumea e ocupată să-și facă branding și nu are timp de fleacuri.

În ce mă privește, nu, nu mi-am propus nimic de genul ăsta, atunci când m-am apucat să scriu. Mi-am propus doar să îmi fac treaba cât mai bine, printre altele și pentru că n-aveam încotro. Mă aflam într-un mediu extrem de competițional. La Academia Cațavencu, pe vremea mea, maică, toată lumea scria, dar în revistă nu intrau decât textele cele mai bune.

Așa cum se vorbește de succes, se vorbește și despre banii pe care îi câștigă bloggerii cunoscuți. E real faptul că un blog foarte popular îți poate asigura un venit constant și consistent?

E real, doar că la fel de real mai e și un paradox după care funcționează piața asta de bloguri. Banii nu se alocă în funcție de rezultate, în funcție de cât „livrează” la modul real un blog. Nu se lucrează cu traficul la vedere și cu rezultatele pe masă. Dă tu acuma un mail la 100 de bloggeri și întreabă-i de trafic și o să vezi câți îți răspund, probându-ți eventual și cu capturi din Google Analytics. Așa se face că „un blog foarte popular” nu este musai sinonim și cu „un blog cu trafic”, iar agențiile și clienții nu par să aibă o problemă cu asta. Mi-a zis, de curând, cineva dintr-o agenție: „Băi, vezi că ești singura care își dă traficul, atunci când i se cere”. Am rămas mască și nu mi-am revenit nici acum. E… așa, un fel de conspirație a minciunii, care pare să funcționeze brici.

Care sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai învățat despre tine, având Jurnalul roz? Dar despre oameni?

Uite, de exemplu, am învățat că pot să am multă răbdare. Că pot să stau față-n față cu niște reacții aberante, jignitoare sau nedrepte, fără să mă enervez. Dar am învățat-o de-abia după ce mai întâi, în repetate rânduri, m-am enervat.

Despre oameni am învățat că, uneori, îți testează limitele doar pentru că au mare nevoie de atenție.

Din experiența ta de blogger, ce se face și ce nu se face niciodată pe un blog personal?

Ce se face: să-ți respecți cititorii, să te raportezi la ei cu onestitate. De exemplu, dacă ai advertoriale, să le marchezi cu Publicitate sau cu P. Ce nu se face: să minți și să încerci să manipulezi. E semn de lipsă de respect și, mai devreme sau mai târziu, ți se va întoarce și te va împroșca în față.

Care e limita dezvăluirilor pe care le faci pe blog, în ce priveste viața ta personală? Ce lucruri n-ai scrie, ce fotografii n-ai publica niciodată? De ce?

Nu mi-am publicat niciodată fotografii de la nuntă, de exemplu. Dacă aș avea un copil, de asemenea, n-aș publica poze cu el. În general, nu dezvălui din viața mea privată decât mici anecdote care țin de cuplu. Sau câte-o poză cu ce-am mai gătit. Am mai dezvăluit recent, parțial, o poveste foarte gravă, dar asta doar pentru că voiam neapărat să fac cunoscut un medic minunat. Și mi-au mai scăpat niște statusuri și vreo două postări pe blog, chiar în timp ce se derula povestea gravă, dar doar pentru că n-am mai putut. Am clacat pur și simplu.

Pentru ce te critici cel mai mult, atunci când scrii – la ziar, la revistă, pe blog?

În primul rând, e o mare diferență între scrisul pentru un ziar sau o revistă și ăla pentru un blog. Blogul este un spațiu al libertății absolute, dar este, prin excelență, și un spațiu al superficialității. Foarte puține dintre textele mele de pe blog s-ar califica să intre într-o revistă. Face parte și fenomentul „blog” tot din epoca lui „mult și prost”, din păcate. Și este și firesc, cumva. Nu poți scrie în fiecare zi și să iasă din tine numai lucruri memorabile. Nu ai cum. Ajungi să te golești, să te consumi, să te epuizezi. Atâta timp cât înțelegi că blogul e o altă specie decât revista și ți-o asumi, e ok, poți să trăiești contemplându-ți zilnic propria superficialitate. Mult mai grav mi se pare fenomenul invers. Sunt cetățeni cu blog, care, deși nu au nimic de spus și nici nu știu să adune laolaltă trei propoziții mai de Doamne-ajută, se poartă de parcă ar fi scris în fiecare zi câte-un volum din „În căutarea timpului pierdut”. Și se găsesc și oameni care să-i aplaude, desigur. Dintre toate epocile pe care le-a parcurs omenirea, asta pare cea mai potrivită pentru impostură.

Pari mereu pusă pe glume, iar umorul tău am senzația că e inepuizabil. Când e Simona Tache tristă? Și când ești romantică? Plângi la filme? 

Ăsta e genul de întrebare care s-ar potrivi unei dive: „Când este Andreea Marin tristă? Și când e romantică? Plânge Zâna Zânelor la filme? Dar, când îi mai scapă soțul câte-o scatoalcă după cap?”. Cu „Simona Tache” sună hilar, da’ hai să încerc totuși să-ți răspund: Îmi place să împart cu oamenii râs și veselie, nu tristeți și lacrimi. Care, da, există și în viața mea, ca în a oricărui om. Cât despre romantism, obligatoriu se trăiește în doi. Unde sunt mai mulți, deja e film artistic și unii sunt pe ecran, alții în sală.

Ce-ți place cel mai mult să faci, atunci când nu trebuie să faci nimic?

Să citesc, să văd un film, să mă văd cu prieteni, să mă plimb câțiva kilometri printr-un oraș nou sau chiar printr-un parc vechi.

Și ce ți-ar placea să mai faci în viitor?

Până acum câteva luni, obișnuiam să fac planuri. Între timp, am învățat să nu mai fac. Nu a fost o lecție prea ușor de asimilat, dar știi ceva? Îmi e mult mai bine de când trăiesc așa. Trăiți în prezent, oameni buni, bucurați-vă de fiecare gură de aer, de fiecare cățel pe care-l zăriți în parc, de fiecare pală de vânt care vă urcă-n cap niște frunze, de fiecare secundă. E o prostie să trăiești în viitor. Viața se întâmplă acum, nu mâine, nu poimâine. Mâine și poimâine chiar nu ai de unde să știi ce va fi.

Cum arată fericirea pentru tine?

Ochi verzi, șaten spre blonduț, bun ca pâinea caldă și foarte deștept.

Foto: arhiva personală

Semnat de Corina Stoica