„Toate numele”, de José Saramago. Drumul către propriul eu

O alegorie profundă a amintirii vieții și a morții, povestită prin ochii unui personaj enigmatic. O carte al cărui subiect va trăi vreme îndelungată în memoria cititorilor săi.

Nu e o lectură lejeră – care carte a lui Saramago este? – și nici una care să vă țină cu sufletul la gură, deci dacă sunteți în căutare de senzațional, ar trebui să vă îndreptați către alți autori. „Toate numele” este o carte cu o cadență lentă și plăcută, care-l învăluie pe cititor, pe nesimțite, într-o plasă de metafore țesută cu mare artă de faimosul autor portughez. Scrisă într-un limbaj aproape avocățesc, construit în trepte și fără linii de dialog, cartea devine în scurt timp refugiul favorit al celor care caută o altfel de evadare din cotidian.

Domnul José, funcționar la Arhiva Generală a Stării Civile, trăiește într-un timp și spațiu nespecificate; nu are familie și nu pare să aibă nici un fel de exaltare, până într-o zi, când decide să o găsească pe femeia necunoscută a cărei fișă descoperită în arhivă e îmbrăcată în mister. Cautarea dă un scop vieții sale banale și, deși poate trece drept un simplu pretext care-i satisface nevoia de aventură, ea îl duce, până la urmă, pe drumul către propriul eu.

Pentru oricine devine interesant acest drum inițiatic, atât de sinuos, dar care punctează un tulburător adevăr: nu există oameni care au murit, există doar oameni care au fost uitați. Trecutul, prezentul și viitorul sunt ale viilor și morților, la un loc, atâta timp cât li se îngăduie omagiul memoriei.