Un copil din bucăți. Despre „Mâini cuminți. Copilul meu autist”, de Ana Dragu

Încă din 2007, pe 2 aprilie este Ziua Internațională de Conștientizare a Autismului. Așa a fost declarată de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite. În toată lumea, organizaţiile care promovează cauza persoanelor cu autism, desfăşoară acum tot felul de activități menite să atragă atenţia asupra acestei problematici. În fapt, toată luna lui prier a devenit o lună dedicată autismului, astfel că, din solidaritate, voi fi și eu în ton; cu atât mai mult cu cât vineri, 3 aprilie, a avut loc la Brașov lansarea unei cărți dedicată acestei tematici: „Mâini cuminți. Copilul meu autist”, semnată de Ana Dragu.

Mărturisesc dintru început că am așteptat cartea Anei Dragu, că m-am bucurat de apariția ei de îndată ce editura a anunțat-o. De ce? Pentru că am deschis până acum câteva volume pe tema autismului și m-am chinuit să le parcurg. Erau greoaie, prea stufoase și în general fără nimic care să le facă, într-un fel sau altul, plăcute. În general erau cărți scrise de părinți care se confruntaseră cu această problemă și care își făceau cunoscută povestea. Singura lor calitate era dată de valoarea oricărei confesiuni directe. Așteptam în consecință cartea unui literat, adică a cuiva care să poată să îmbine plăcutul cu utilul, care să poată scrie pagini care “să te prindă”, să te rețină, “să te fure”. Un volum scris de o poetă părea promițător!

Cartea începe din prima bine, bucurându-se de o reușită și competentă prefață scrisă de Bogdan-Alexandru Stănescu, care oferă – după părerea mea – cititorului o cheie potrivită de lectură. Acest volum este cu adevărat o carte a științei și a magiei, doar că, chiar dacă ea pornește de la o poveste reală, nu cred că este neapărat o nonficțiune narativă. O realitate care este potențată ficțional mai merită o astfel de restrictivă etichetă? Cu atât mai mult cu cât cartea Anei Dragu se poate susține și ca roman. Dacă nu am ști mărturisirile autoarei din diferite interviuri, ce ne-ar împiedica să credem că această carte este doar o invenție bazată pe o foarte bună documentare?! În plus, de ce Dudu a trebuit ficționat și a devenit astfel Sașa?!… În fine, “Mâini cuminți. Copilul meu autist” este “povestea unei femei singure, care crește doi copii, dintre care unul are nevoi speciale, și face toate astea muncind pe rupte în timpul zilei, studiind boala în timpul nopții, fără a o lua razna…” (pagina 6).

Ce e minunat la această poveste (fără mare miză narativă) este felul scriiturii, modalitatea prin care se reușește o împletire fluidă, bine dozată, între umor, confesiune și inserări științifice. Este o carte cu descrieri poetice, cu pasaje emoționante, cu fraze bine tăiate, cu dialoguri ritmate. Este scurtă, unitară, aerisită, puternică.  „Un copil din bucăţi. Cam asta plimb eu prin parc” scrie mama la un moment dat; ei bine, cam asta este și cartea, o carte din bucăți, o carte-mozaic, care însă reușește să dea imaginea sintetică a unei afecțiuni (o tulburare neurobiologică) care este resimțită de către familiile atinse ca pe o nenorocire, ca pe o dramă insondabilă!

Ridicate din acest amestec de râsu’-plânsu’, de ironie/autoironie (semn de sănătate!) cu doioșie (fără patetism sau plângeri de milă), mesajele cărții încununează întreg efortul. Pe de o parte avem puternicul mesaj social de responsabilizare (lupta mamei este pilduitoare!), apoi ideea că diferit poate însemna foarte frumos (Sașa este un personaj care te cucerește) și că orice incluziune trebuie să se facă în dublu sens (adică prin adaptare reciprocă). Pe de cealaltă parte îți rămâne, atunci când închizi cartea, o stare de bine discret, de speranță nerepezită, de luciditate de Ecleziast surâzător. Îți rămâne o așezare și-un gând ca de Pascal, ca de Pico della Mirandola: abia când capitulezi ești cu adevărat înfrânt și… chiar dacă universul sau destinul te fărâmițează, omul este superior pentru că el știe ce îl ucide! Să fie mama lui Sașa un alt Sisif fericit?!

Semnat de Laurențiu-Ciprian Tudor