Valentin Uritescu: „Iubirea adevărată începe acolo unde se termină patima”

Un interviu cu domnul Uritescu este, categoric, o mană cerească pentru orice jurnalist care continuă să creadă că adevărul este cea mai prețioasă dintre valorile pe care i le poate împărtăși publicului. Pentru că artistul nu cunoaște alt mod de a ți se adresa, decât prin adevăr. Cu aceeași onestitate își scrie și memoriile – după prima carte, „Așa sunt eu, prost”, a lansat-o recent pe cea de-a doua, „Să ai grijă de cel bun din tine. Amintiri”. Pretext ideal pentru a-l provoca la un nou dialog. Plin de savoare, autoironic și autentic „până în măduva oaselor”. Valentin Uritescu.

Ce semnifică pentru dumneavoastră titlul noii cărţi? Ce ati vrut să spuneți când l-ați ales?

Eu sunt înzestrat cu un dualism foarte accentuat, mai ales că sunt şi născut în zodia Gemenilor; tendințele și stările mele sunt într-un continuu conflict. Eu trăiesc într-un soi de dedublare: cel bun din mine este urmărit şi observat cu cerbicie de piticul pervers şi sadic – aşa l-am numit eu pe celălalt. Sensibilitatea mea, iarăşi foarte accentuată, mi-a stat mereu importiva luării unor hotărâri în viaţă. Dar nu m-am plâns nimănui de nimic, ci am continuat să merg mai departe. De când mă ştiu am avut probleme de sănătate, de exemplu, şi de viaţă, dar n-am bătut toba despre asta.

În schimb, când am hotărât să scriu cărţile acestea, am decis să le scriu cât mai sincer. Dar vezi tu – aşa cum îmi spunea un domn pe care nu l-am ascultat – nu e dificil să scrii o carte, dar este epuizant să scrii o carte autobiografică; dacă scrii de bine, zice lumea că te lauzi, dacă scrii de rău, de ce să te mai oboseşti să înnegreşti hârtia? Ei, această dilemă am rezolvat-o astfel: fiind actor, deci fiind obişnuit cu umilinţa şi fiind un dualist, mi-am zis: ce mă costă dacă am să scriu această carte sincer până în măduva oaselor? Sinceritatea creează o anumită fascinaţie, orice poveste creează acest sentiment dacă este relatată firesc, cu francheţe, aşa cum ai relata-o unui prieten bun, de care nu te jenezi.

Ani de zile, de fiecare dată când aveam câte o cumpănă, simţeam nevoia să mă duc la Vinerea, în curtea casei noastre – casa în care m-am născut – plimbându-mă de la poarta șurii până la poarta uliţei şi analizându-l pe ăl bun din mine şi pe ăl rău. Acela era momentul meu de introspecţie, de solitudine – atenţie, nu de singurătate, de solitudine dorită, căci, altfel, singurătatea e un lucru îngrozitor… Și-mi spuneam, în momentele alea, că trebuie să fac în așa fel încât cel bun din mine să fie mai puternic și să câștige. De aici vine numele, e un sfat către mine – să am grijă de cel bun din mine. Dar, să-ţi spun ceva: eu am vrut ca această a doua carte să se numească „Mi-e dor de tine, câmp al pâinii”, cu aluzie la locul în care m-am nascut eu, în Transilvania, dar echipa de la Humanitas a găsit acest titlu, care a rămas în final, şi e un titlu foarte bun!

Celui rău ce-i reproşaţi cel mai mult în viaţă?

Îi reproşez faptul că este indolent şi că este capabil să facă lucruri reprobabile. Dintotdeauna am fost aşa, încă de când eram în liceu, atunci cred că a fost foarte puternică trăsătura asta a mea. Nu ştiu de ce, poate dintr-o dorinţă de a ieşi în evidenţă. Pe urmă m-am mai temperat, când m-am maturizat, şi uite că acum nu-mi mai e chiar aşa frică de el, dar ştiu că rămâne undeva în mine.

Care a fost cea mai mare dificultate cu care v-ați confruntat, scriind această carte?

Nu am avut mari dificultăţi, pentru că eu mă ajut foarte mult de toate jurnalele mele, la care am început să scriu încă din clasa a noua. Am umplut un geamantan de caiete şi am acoperit acolo toate stările mele, iar cele mai interesante sunt acelea în care mă aflam în faţa unor mari cumpene în viaţă şi trebuia să iau anumite hotărâri. Acum revizuiesc ce am scris şi, fără să vreau, retrăiesc acele clipe, ca să le pot aşeza din nou pe hârtie, într-o manieră cât mai onestă, care să ajungă la sufletele oamenilor. De multe ori mă las tentat să explic lucrurile, aşa cum face un scriitor, într-un mod prea literar. Numai că pe mine nu mă bate gândul să fiu scriitor; nu ştii cum am zis la primul meu volum? Eu nu vreau să arăt cât sunt de deştept, ci cât sunt de prost!

Și acum, deși abia ați lansat a doua carte, lucrați deja la a treia?

Da, lucrez la cartea a treia – am ajuns spre finalul perioadei de la Piatra-Neamț, în momentul în care au am păşit pe alături cu Gina, femeia cu care am avut o aventură, despre care ţi-am mai povestit în alte interviuri. Acum stau şi mă gândesc cum s-o povestesc, mă tot sfătuiesc cu Valeria şi o întreb şi pe ea…

Vă găsiți, măcar acum, explicații pentru aventurile tinereții?

Cred că, în mare măsură, tot cel rău din mine le-a provocat. Valeria nu-mi răspundea în intimitate la felul meu de a fi, iar cealaltă era aşa cum îmi plăcea mie. Bașca, eu eram timorat de femeile prea bine făcute, mă atrăgeau alea amărâte, şchioape, ofticoase! (râde) După perioada asta de cinci-şase luni cu Gina, a urmat un timp dificil pentru mine, la Bucureşti, când am trecut prin nişte momente cumplite, nu aveam nici buletin, nici casa în Capitală, mă îmbătam rău de tot, sufeream… Ai să vezi în carte, când o să apară. Apoi am jucat în două spectacole de teatru şi nu a mai durat mult până ce a venit primul meu rol, Sergentul Șaptefrați, din „Lumini şi umbre”, iar criticii m-au introdus în categoria lui Ciubotărașu, Birlic şi Mihăilescu-Brăila. Am dovedit că sunt un actor bun şi că merit să fiu luat în serios. Deci partea cea mai profundă a cărţii a treia este aceasta, în care vorbesc despre actorie, despre roluri, care mă preocupau atât de intens, încât mă simţeam gravid cu ele.

Povestiți lucruri foarte intime în interviuri și în cărți… Nu v-aţi temut niciodată că aţi putea avea de pierdut cu atât de multă sinceritate și deschidere?

Fii atentă ce scrie în prezentarea cărţii mele: „Paginile de amintiri ale lui Valentin Uritescu miros a prospeţime şi candoare. Uritescu nu e cochet sau complezent cu sine şi nu-şi fardează trecutul. El nu vrea să se vândă altfel decât e în realitate. Şi tocmai aici se află o bună parte din farmecul cărţii lui, care nu e doar o întoarcere în timp, ci şi o declaraţie de francheţe. Faptul nu e greu de explicat. Valentin Uritescu este în primul rând actor, ceea ce înseamnă că-şi duce o parte din viaţă ieşind din pielea unui personaj pentru a intra în pielea altuia. Or, volumul acesta de confesiuni îl pune în lumină pe Valentin Uritescu aşa cum trăieşte el în afara scenei şi a ecranului. Cu bucurii şi temeri, cu nădejdi şi frustrări, cu şovăieli şi complicităţi. Actorul se dezbracă de roluri şi de personaje ca să se înfăţişeze cititorului sub raza autenticului deplin. Fără culori de camuflaj, fără alibiuri, fără justificări. Valentin Uritescu scrie aşa cum se poartă: natural, departe de arabescuri didacticiste, cu un ce hâtru în vorbă şi cu un licăr în pupile”. Radu Paraschivescu a scris asta. Eu cred că sinceritatea totală nu va face rău niciodată, ci dimpotrivă, are un aer mereu proaspăt şi bun. Să fii autentic nu e niciodată greşit. Aşa văd eu lucrurile şi aşa le fac: mă deconspir în scris celor din jur cu francheţe, aşa cum fac şi în viaţă.

Dar nu v-a adus niciodată deservicii lucrul acesta?

Mi-a adus şi nu mi-a adus. M-am descărcat spunând oamenilor ce am avut de spus, mereu. Eu şi cu Valeria am procedat la fel în căsnicie, mereu am vorbit despre toate. Între noi nu a existat o pasiune nebună; pasiune nebună a fost cu alte femei, dar nu cu Valeria. Iubirea nu este o patimă, este un sentiment. Dimpotrivă, iubirea adevărată începe acolo unde se termină patima. Dacă, după ce trece pasiunea, rămâne între tine şi celălalt puterea de a comunica, de a-ţi păsa de el şi vrei să trăieşti mai departe în universul acesta care se cheamă căsnicie, atunci da, înseamnă că iubeşti cu adevărat. Ai văzut ce spune Cărtărescu? Cu cât cunoaşte mai bine femeia, cu atât ea îi devine mai interesantă. Eu am trăit acest lucru pe viu, în căsnicia mea.

Și, dacă există pasiune, nu mai poate exista iubire?

Poate să existe şi pasiune, dar pasiunea, de regulă, e boală. E un lucru uluitor – nu te mai interesează nimic altceva decât viaţa celui de lângă tine. Nu-i vezi pe tineri prin staţiile de tramvai, cum sunt topiţi unul într-altul, nu mai văd nimic în jur şi nu mai există decât ei. Se hrănesc numai cu intensitatea pe care au avut-o în dragostea fizică, pe care au trăit-o cu câteva minute mai devreme şi de care nu se pot despărţi. Dar e un soi de nebunie, de boală. Şi după ce trece, ai ars tot. După o pasiune, cu greu mai găseşti ceva bun de ales şi de păstrat. De aceea spun că, dacă există mai puţină pasiune şi mai mult sentiment, relaţiile au mai multe şanse să dureze. Pentru că focul este continuu şi rămâne, într-o măsură, la aceeaşi intensitate, nu pârjolește tot în jur. Chiar dacă uneori e acoperit cu spuză, cu cenuşă, el nu se stinge, rămâne viu şi te scoate din toate compromisurile – dacă nu sunt prea grave, e adevărat.

În cazul dumneavoastră, cât de grave credeţi că au fost?

Au fost grave, au fost… Dar, vezi, e ceva altfel între mine şi Valeria, ea a putut trece peste ele. Valeria, să ştii, este o femeie specială, poate alte femei nu au înţeles-o, dar pentru ea au contat mai mult alte legături decât cele intime. A existat şi între noi pasiune, dar una mai degrabă romantică şi mai potolită. Îmi aduc aminte când ieşeam de la teatru, la două noaptea, şi mergeam şi-i aruncam flori în curte, peste gard… Au fost momente splendide! Dar nu a fost patima aia care dă pe dinafară…

Nu aceea vecină cu nebunia.

Exact. Am cunoscut în viaţă pasiuni ieşite din comun şi e minunat. Dar iubirea e mai presus de ele, e un sentiment teribil, unic, şi acum nu l-aş mai da pe nimic.

Ce a fost cel mai important în viaţă pentru dumneavoastră? Ce v-a condus?

Pentru mine, cea mai importantă în viaţă a fost familia. E paradoxal să spun asta tocmai eu, care am făcut prostii… Am avut două deraieri, dar esenţială pentru mine a fost familia. Și încăpățânarea, câinoşenia asta a mea de a mă realiza, de a munci până n-am mai ştiut de mine ca să-mi iasă bine în carieră. Dar şi asta a fost susţinută mereu tot de familie. Mă duceam să dau concusuri pentru roluri şi tot Valeria mă încuraja, stătea în uşă şi zicea: Gata, acum te duci şi ai să reuşeşti, ai să vezi! Şi altfel mă duceam acolo, cu altă inimă. Cei mai importanţi au fost şi sunt ei, Valeria şi copilul nostru, Bogdan; noi mereu am fost cei trei U, U la puterea a treia. Ei m-au încurajat şi am mers pe drumul ăsta pentru că am simţit că am date pentru această profesie, şi cred că am făcut bine, nu-mi pare rău de nimic.

Nu aveţi regrete?

Am regrete, ca toată lumea, dar sunt regrete peste care trec uşor, pentru că-mi dau seama că am procedat, totuşi, bine. Am comunicat cu membrii familiei mele, am avut grijă de ei, de amândoi. Chiar și când am călcat pe alături, eu nu m-am îndrăgostit de alte femei. Ele îmi ofereau ce nu aveam acasă, dar când veneam înapoi la Valeria, o iubeam, parcă, şi mai mult! Ştiu că e greu de înţeles, dar aşa e, apreciam şi mai mult femeia care mi-era soție. Iar ei nu-i pare rău că a rămas cu mine – poţi s-o întrebi – pentru că e convinsă că a ales bine când a ales aşa. De foarte mulţi ani, sfârşitul nostru e liniştit şi senin şi am fost nişte oameni norocoşi, am fost lipsiţi de necazuri prea mari. Dar e unic lucrul ăsta – să găseşti o femeie ca ea… Ea m-a ţinut şi să nu mă prăbuşesc de boală, şi să ajung acolo unde îmi doream să ajung profesional, ea a crezut în mine, ăsta e adevărul.

Şi v-a iubit, indiferent de greşelile pe care le-aţi făcut.

Da, şi mă iubeşte şi acum! Nu-i aşa, Vali? (o strigă pe doamna Uritescu, aflată în camera cealaltă. „Da, da!”, vine răspunsul.)

Unde vă mai vedem jucând în perioada asta? Aveaţi un spectacol la Metropolis, „Spitalul comunal”…

Da, se joacă rar, dar se joacă în continuare. E o piesă excepţională, în care am rolul principal, cu Răzvan Vasilescu. Se joacă mai rar pentru că sunt mulţi actori mari, care joacă în patru sau cinci teatre, şi atunci piesa se pune în scenă numai când sunt toţi liberi în acelaşi timp. Dar merita să-l vezi! Vă aștept, și pe tine, și pe cititorii revistei!

Cărțile lui Valentin Uritescu

Foto: Zoltan Lorencz