„Vreau să cînt și chiar cînt”: interviuri cu Mihail Vakulovski

După două cărți în care a fost intervievator, iată că s-a întors roata, este rândul lui Mihail Vakulovski să fie luat la întrebări în „Vreau să cînt și chiar cînt. 13 interviuri cu Mihail Vakulovski”, apărută în 2015 la editura Casa de Pariuri Literare.

În științele socio-umane interviul este unul dintre cele mai importante instrumente de cunoaștere, iar o carte de interviuri, poate fi, dealtminteri, o extrem de bună și valoroasă analiză pe documente personale și literare. O carte de interviuri reflectă de multe ori personalitatea scriitorului, dar și amănunte inedite legate de opera sa.

Nu puțini sunt cei care susțin faptul că interviul este o formă facilă de literatură, iar în cazul interviatorilor, o modalitate mult mai sprintenă de a se face cunoscuți. Dacă faci un interviu cu persoane cunoscute, prin asociere, cititorul îți acordă și ție credit, împrumuți din valoarea celui intervievat. Evident, lucrurile nu stau așa, dar este o percepție pe care am semnalat-o ca atare. Sunt un devorator de interviuri și este o părere cu care nu sunt deloc de acord. Mihail Vakulovski rezolvă dilema într-un mod simplu și personal: „Dacă critica literară poate fi neglijată aproape total, din interviuri poți afla foarte multe chestii inedite și originale, lămuriri spectaculoase despre autor, dar și despre carte: personaje, motive, teme, facere, scriere, publicare, onorariu și altele… Cine neglijează interviurile e un fraier!” (p. 63).

Sunt singurul brașovean cu un interviu în cartea lui Mihail Vakulovski, iar acest lucru confirmă, în bună măsură, faptul că la Brașov predomină spiritul de gașcă, de grup. (p. 229). Cu toate astea, la lansarea cărții în Brașov, au fost prezenți scriitori obișnuiți să frecventeze întâlnirile literare de la Tiuk, de la Facultatea de Litere sau a Grupului de litere-sunete-și-culori „Caii verzi de pe pereți”. Oricum, nu cred că este necesar un „ecumenism” literar în Brașov, dar poate, în timp, nu o să mai fie o disociere așa de evidentă și fără sens.

În toate interviurile remarc că nu există o disonanță cognitivă între omul și scriitorul Mihail Vakulovski. Nu există mesaje duplicitare. Sunt scriitori, muzicieni de care îmi este greu de a mă reapropia după ce le-am citit unele interviuri. Din punctul meu de vedere, nu trebuie să existe o ruptură atât de mare între scriitor și literatura sa, între un muzician și muzica sa, între artist, în general și creația sa. Nu poți să fi atât de străin sau înstrăinat de scrisul tău, pentru că literatura, și arta în general, nu poate fi doar un construct mecanic creat în scop de marketing sau comercial, departe de ceea ce ești în odaia ta. Într-un fel, este vorba de vechea problemă legată de caracter și artă. Evocând momentul lansării cărții de critică despre optezeciști ⦋Portret de grup cu generația optzeci (Poezia)⦌ de la Târgul de Carte din București, Mihail Vakulovski spune că „dintre optzeciști a fost doar Liviu Ioan Stoicu, parcă, și Gheorghe Iova, care a trecut doar să i se dăruiască un exemplar, apoi a plecat prin târg, în rest – doar scriitori tineri și cititori care au venit mai degrabă pentru că ne știau pe noi, decât pe ei. La lansarea cărții de interviuri a fost doar Bogdan Ghiu, dintre optzeciști, din câte îmi amintesc. Păi, merită să-mi pierd timpul ca să-i readuc în atenția publicului și cu antologia, dacă nici pe ei nu-i interesează? Da, merită, pentru că-s foarte buni ca poeți, dar… cam atât…” (p. 75 – 76). Astfel că, la Mihail Vakulovki, dragul de literatură bate dragul de om.

În această carte veți afla întâmplări cu scriitori (are loc o adevărată demitizare, nu literară, ci umană, a lui Alexandru Mușina, evocări ale unor întâlniri cu Andrei Bodiu, Gheorghe Crăciun și a altor reprezentanți ai Școlii de la Brașov, ai Cenaclului de Luni de la București, etc), foarte multe detalii despre optzeciști, despre scrisul lor, dar și portrete ale acestora. Se pomenește de destrămarea haitei optzeciste și transformarea lor în lupi singuratici. Veți cunoaște și episoade tragice, cum ar fi holocaustul evreilor români. Întâmplări cu persoane din viața sa, cum s-au născut unele personaje, relația cu editurile, multe amănunte legate de trilogia „Tovarăși de cameră”, etc. Un alt lucru extrem de fain este că Mihail Vakulovski leagă scrisul de self esteem: „Nu scriu din obligație, ci din plăcere. Mi-am propus să nu mai scriu poezie și critică literară, și aproape am reușit, dar n-am să renunț niciodată la scris, asta ar însemna că-mi refuz cea mai mare plăcere și că nu mai am încredere în mine.” (pag. 150)

Dacă ar fi să privim cartea de interviuri „Vreau să cînt și chiar cînt” ca pe un roman autobiografic (o carte de interviuri se presupune a fi autobiografică), sesizăm că personajul principal nu este Mihail Vakulovski, ci tatăl său. Este o carte în care tatăl și familia de origine dețin actele principale sau cele mai semnificative. Despre acest lucru nu vrea să vorbesc, pentru că nu doresc să iau nimic din emoția și starea evocărilor. Astfel, „Vreau să cînt și chiar cînt” devine poate cea mai personală scrierea a sa, o carte și despre vakulovskieni și Antonești: „unde e casa – acasa noastră”.

Într-un fel, nu este doar o istorie personală, ci și una a literaturii și a spațiului în care Mihail Vakulovski a scris, a trăit, a simțit, a relaționat. O carte sinceră, neduplicitară, lipsită de acea autocenzură care, nu de puține ori, se întâlnește într-un interviu. Mihail Vakulovski nu vrea să dea bine în ceea ce spune, ci este autentic. În cartea aceasta ai acces la laboratorul de creație al scriitorului, ce a determinat scrierea și apariția unor cărți, cum au stat cuminți alte scrieri în sertar și multe, foarte multe lucruri despre Tiuk și despre tot ce are „kef” Mihail Vakulovski.

Semnat de Cătălin Stanciu